Picăturile de ploaie care îmi bat în geam au fiecare câte o poveste. Ascult neterminate poveşti în nesfârşite limbi necunoscute şi nemaiauzite. Sunt poveşti scrise cu apă, incolore, pe care le descifrezi cu inima. Sunt poveşti pe care dimineaţa le va şterge cu braţul său de întâmplări lumeşti.
Ziua ezită să plece, noaptea nu a venit încă. Pe geam stau scrise nume şi locuri şi-s desenate chipuri. Sunt adormită dar am toate simţurile treze. Mă plimb de mână cu ploaia pe străzi murdare, ea mi-e prieten de nădejde, plânge odată cu mine , mă hrăneşte cu vise şi mă îndeamnă să le scriu în cuvinte.
Ploaia e divină. E cântecul nostru nescris, necântat întru încântarea simţurilor noastre. Suntem noi, cu impliniri şi dureri, cu toate ale noastre. Suntem noi, dornici de soare, prelingându-ne uşor pe timp târziu de noapte.
RăspundețiȘtergereploaia e frumoasa..depinde cum o privesti.. :)
RăspundețiȘtergere