Cand suntem tineri nu intelegem vorba asta, moartea, dar odata ajuns sus, pe dealul vietii, zaresti coborasul si sfarsitul. O simti atunci cum isi face lucrarea, de parca ai purta in tine un animal care roade. O simti incetul cu incetul, luna cu luna, ceas cu ceas, nimicindu-te, transfigurandu-te. O vezi vopsindu-ti parul in alb, rapindu-ti pielea neteda, muschii, dintii, tot trupul, lasandu-ti doar un suflet deznadajduit, pe care il va lua, de asemenea, in curand.
O vezi atat de aproape incat intinzi des mainile, sa o respingi.
Trupul tau, gandurile, tale, dorintele tale, nu se vor mai arata niciodata.
In ce mai poti sa crezi astazi? Numai moartea e sigura.
Daca am cugeta la toate astea, am privi viata in alt chip. Am intelege ce putina insemnatate au iubirea, banii, gloria.
Dar sa uitam aceste palavre pe care le-ar rosti orice batran si sa traim dupa varsta noastra! Totul ne zambeste, viata ne imbratiseaza cu dragoste. Viata e un miracol, chiar daca un miracol ticalos de scurt.
Totul va trece, lumea va plange, tu vei zambi, sufletu-ti pleaca dar tu nu reinvi!!!
Te vei simti doar rece ...
Da, este o teme tratata cu simt de raspundere de multi autori contemporani si cred ca o analiza lirica aproape completa a marii treceri o gasesti la Emil Cioran, cu toate ca exista si planeaza asupra lui o vaga prezumtie de impostura.
RăspundețiȘtergereImi place blogul tau, pui simtaminte puternice cand te exprimi.
totusi, eu nu vreau sa dezbat tema asta, chiar daa as fi pe marginea prapastiei, traitul vietii mi se pare mult mai interesant decat traitul mortii
RăspundețiȘtergereCine a stiut sa traiască, trebuie sa stie sa si moara. ( Henryk Sienkiewicz )
RăspundețiȘtergere