Inchisi in colivie

Acum stim si noi oamenii cum se simt pasarile inchise in colivie.
De saptamani bune suntem prizonieri in propriile case. Unii mai mult, altii mai putin, altii deloc , cei care inca muncesc.
Ne lipseste libertatea de a iesi si de a face fara teama lucrurile pe care le faceam inainte de Coronavirus.
Un cuvant pe care nu il cunosteam si acum ne este intiparit in minte.

Un inamic invizibil care ne-a dat vietiile peste cap si ne-a invitat sa ne adaptam la viata in colivie.

Dar sa-i multumim lui Dumnezeu ca suntem sanatosi, avem un acoperis deasupra capului si ce pune pe masa.

Sa ne rugam sa avem toate astea si pe viitor ca vor urma cu siguranta timpuri grele din punct de vedere economic.
Nimic in vita nu este intamplator, cred ca toate astea se intampla cu un scop.
Si zic sa nu uitam,scopul.
Azi suntem in Italia, maine nu se stie.
  De ani buni printre straini cu gandul la cei dragi de acasa, la batranii nostri parinti carora virusul asta care a ajuns peste tot, le-ar  ti fatal si strangem din  dinti si ne rugam sa ii mai vedem si anul asta, ca doar o data in an avem bucuria revederii. Si cati italieni si-au pierdut batranii fara sa ii poata vedea pentru ultima data, fara  sa ii poata insotii pe ultimul drum, fara sa ii inmormanteze asa cum trebuie. Daca ne am pune in locul famililor lor ne ar trece orice frustrare ca stam inchisi si orice chef al multora de a iesi din casa, fara rost.
Noi facem partea noastra. Avem constiinta impacata ca respectam sanatatea  noastra, a celor  dragi si a tuturor celorlalti.

La inceput cred ca cu totii nu ne am dat seama de gravitatea si consecintele acestui virus.

Cum s-au inchis  scolile,am iesit cu totii in parc sau la mall, ca si cum am fi fost in vacanta.
Acum o vacanta nu stim cand vom mai avea.
Rand pe rand s-au inchis toate activitatile ramanand deschise doar cele de prima necesitate.
Cozi infernale la supermarket-uri.
Nu am facut provizii dar o data la saptamana facem cumparaturi cat sa ne ajunga mai mult timp, sa nu iesim prea des. Regret ca nu am luat decat 2 pungi faina si drojdie doar ce aveam in dulap , pt a pregati painea in casa pentru ca se stie ca noi romanii, majoritatea,mancam multa paine  si acum nu se mai gaseste pe nicaieri.😂

   La sfarsitul lui februarie nu am luat mult in seama stirile despre 🦠  . Pe 1 martie am sarbatorit ziua printisorului nostru, 4 anisori .Era  duminica, am sarbatorit acasa, reuniti. Urma  ca ziua urmatoare sa sufle in lumanare si la gradi, ca abia astepta sa sarbatoreasca  alaturi de colegi dar din pacate, scolile au ramas inchise. A fost ultima zi de sarbatoare pentru noi, dar ce conteaza?! Altii copii nu stiu ce este o ciocolata dar apai sa isi sarbatoreasca ziua de nastere cu tort si cadouri!?
De 8 martie am iesit la piata, eu si David,  in parc. Am adunat tamaioare pe care baietelul meu mi le -a daruit de “ziua mamicii” . Ce puteam sa imi doresc mai mult? Am vrut sa ma dedic lui dupa cateva zile mai incarcate cand a stat mai mult in grija fratelui meu.
A fost ultima zi cand ne am bucurat de primavara.
Eram fericiti si nu stiam asta.
Inainte ne plangeam ca trebuie sa ducem copilul la gradinita sau la scoala, ca trebuie sa ne trezim dimineata la servici, ca trebuie sa facem cumparaturi, ca suntem prea ocupati si timpul nu ne ajunge nici sa ii sunam pe cei dragi dar apai sa ii vizitam.
Carnavalul 2020 nici nu a inceput bine ca s-a si terminat, de fapt nu, inca continua, dar toti purtam masti de protectie peste fetele ☹️ triste.

Si simti ca nu poti  respira in casa, nu ai aerul libertatii, dar te bucuri ca nu respiri printr-un tub ajutat de un ventilator,  ca multi sarmani prin  spitale.

Si zilele de primavara, sau de iarna tarzie trec una dupa alta si le vizionam prin ferestrele apartamentului sau din cand in cand de pe balcon cand ne reunim in flashmob-urilecu vecinii, un alt cuvant nou. Singura modalitate de “apropiere” cu ceilalti , strigan” Va fi bine”.
Zilele astea gri  pe care as rupe din calendar si as pune altele in loc, traite departe de cosmarul asta, numit Coronavirus, traite altfel, traite bucurandu-ma din plin de natura si lucrurile marunte care conteaza cu  adevarat.
    Ma bucur insa de prezenta copilului, a sotului si a fratelui , impartim acelasi  acoperis si aceleasi  zile gri, dar  insotite  de rasetul de copil, de jocurile inventate, de mirosul de paine si mesele luate impreuna.
Zilele nu trec greu, pentru noi mamicile casnice se stie ca nu avem timp sa ne plictisim pentru ca se gaseste mereu cate ceva de facut in casa chiar de nu se cunoaste.
Insa o parte din timpul petrecut in casa suntem  cu ochii in telefoane. Toti. Si asta e trist. Toti uniti dar parca fiecare inchisi in lumea lui. Si asta e trist

.
E trist ca as face mai mult si totusi, nu fac, nu destul.Copilu are nevoie de atentie, cu totii avem nevoie de atentie. Dar niciodata nu e de ajuns. Daca am face cu totii mai mult. Daca am incepe fiecare cu noi. Lumea s-ar schimba. Asa ca pentru maine , eu si David,am decis: Ziua fara telefoane.
Sotul si fratele nu se baga, pacatul lor.
Sper sa ne iasa,sa ne bucuram de timpul petrecut impreuna si sa mai repetam. O sa scriu apoi ce a iesit.
Cred ca multi din noi ar trebui sa incercam sa scapam de dependenta asta tehnologica chiar de ne este greu.
 Cu totii ne dorim o lume mai buna dupa ce scapam de pandemia asta dar nu facem mai nimic.Schimbarea in bine cu totii ne o dorim dar ce facem pentru asta, daca  nu invatam nimic din lectiile pe  care viata ni le da? Ce invatam din autoizolarea asta, ce invatam sa pretuim mai mult?
   Prima de asta nu stiam sa apreciem munca celor care  ne aveau copii in grija la gradinita sau la scoala pentru ca ni se parea ca cer prea mult si ca le ofera prea putin.
Acum ,zilele astea, suntem noi cei care asteptam  prea mult de la copii facand cu ei temele  pe care le primim pe grupuri si e mail de la invatatoare si de cate ori le oferim atentia si valoarea ce ei o merita.
Nu mai putem nici noi, nici ei. Acum intelegem pe cei cu functie in educatie cand isi pierd rabdarea si simt ca nu mai pot. Poate data viitoare vom inceta sa mai judecam.
Poate data viitoare vom strange mana invatatoarei drept multumire ca a facut tot ce a putut, mult sau putin.
Si desi au si ele familiile si problemele  lor sa le multumim ca in timpurile astea grele isi gasesc timp sa ne ajute pe noi sa le tinem pt putin, locul lor, invatandu ne sa spunem povesti, sa inventam, sa coloram, sa taiem, sa cream, sa ne jucam ,sa invatam,sa redescoperim copilul din noi.

Inchisi intre patru pereti, mii de ganduri ne invadeaza mintea. Dar trebuie sa gasim un fir de speranta si optimism ca vom trece peste asta si ca vom pretui mai mult viata in general ca  uite cat de mici suntem.
🌪🌈☁️☀️Si  speram ca dupa nori, soarele va straluci din nou pentru ca doar asta ne ramane, speranta.
Ne vom aminti, primavara lui 2020 ca a trecut pe langa noi, ca pamantul a respirat mai bine fara noi, ca noi ne am invatat lectia si ca in curand ne vom intoarce la normalitatea pe care acum o apreciem mai mult dar mi-e teama ca usor usor  vom uita ca toate s-au intamplat cu un scop, pentru a deveni mai atenti cu planeta noastra, cu oamenii din jur, cu valoarea pe care o dam lucrurilor si relatilor cu cei din jur, sa ne ajutam mai mult,sa gasim timp sa oferim dragostea pe care de multe ori uitam sa o
Sa reflectam cu totii ca suntem doar muritori de rand si nu stapanii lumii, ca oricand un virus sau ceva mai puternic  decat noi,ne poate  opri din goana nostra dupa banii si confortul pe care munca ne o ofera dar care ne fura atatea momente de fericire si sa cautam placerea in lucrurile marunte care in momentele astea grele, ne au lipsit. Sa pretuim mai mult viata, sanatatea, libertatea!