Am luat la rasfoit agenda personala mai veche cu amintiri si alte scrieri si am dat de o povestire care mi-a placut mie mult insa nu mai imi amintesc exact de unde am luat-o si cine a scris-o. Tind sa cred ca Nicolae Labis. E posibil sa ma insel. Poate o cunoasteti voi, nu stiu, ma gandesc...
Intr-o dimineata la o cafea in plin bulevard un cunoscut mi-a facut o destainuire...
"Am cunoscut o femeie cand trebuia sa iubeasca si n-a iubit deoarece n-am inteles ce menire are ea, ce zestre sufleteasca. Am intins mana ca un iubit filantrop si am iubit-o sau nu; dar nu pot s-o vad mai multe zile. Ea m-a inteles, m-a lasat sa ma scald in oglinda sufletului ei si dintr-odata m-am vazut ca eram OM, eram puternic, eram reflectat asa cum aveam sufletul. Si poate cateodata ma certam in mine, atunci ea care m-a iubit profund, ea care n-o sa ma uite niciodata mi-a scris cam asa: "Un om pleaca singur cu pasi sovaielnici. Alt om ramane singur cu sufletul napadit de tristete si plin de intrebari. Te duci si iei cu tine bucuria si speranta. Privirea-ti plina de repros imi zagazuieste bucuria si fericirea si le transforma in lacrimi ce-mi bolovanesc sufletul. Speranta se naruie si apare din nou indoiala. E dor naprasnic cel ce ma mistuie si nu mai exista nimic. Mi-e dor si vreau sa ma crezi. Mi-esti drag asa cum esti tu cu bucuriile si neimplinirile tale, cu increderea si neincrederea ta, cu sperantele si regretele tale, cu tot ce este bun si tot ce este rau. Esti un om, un biet om ce asculte si legile firii. Nu vreau nimic si vreau prea multe, sa-ti fiu aproape, mereu mai aproape, sa ma descopar prin tine, sa capat valoare prin tine, sa ma pretuiesc prin tine si viata sa o vad prin ochii tai. Poate maine gandurile de azi imi vor parea nesabuite si poate le voi regreta, dar ele sunt acum suvoiul ce tasneste din adancul inimii si framantarea le rostuieste pe hartie. Alunga teama si da crezare vorbelor ce le rostesc. Nu-ti cer decat putina incredere si multa dragoste. Oare dragostea se cere?! E mult, e putin, timpul va statornicii. Legiile sale sunt prea aspre pentru a le sta impotriva.
Asa cum pamantul are nevoie de soare, asa cum omul are nevoie de apa, asa si sufletul meu are nevoie de tine. Picatura binefacatoare in oceanul vietii este rasuflarea ta care da viata si sens rasuflarii mele. Mi-e inima plina si grea. Am strans si multele stranse pana acum dau navala sa iasa. Corsetul vietii si al uzantelor este ucigator si incatusarea prea plinului inimii mele imi stoarce doar lacrimi si-s lacrimi amare. Iubirea-i cumplita; cumplita cand trebuie cenzurata si farmecul vietii-i departe, cand trebuie sa tii seama de privirile si vorbele celor ce fac lumea, cand trebuie sa-ti amintesti ca depinzi de cei care te-ai legat. Minte de femeie proasta ce nu stii sa devii povara cand te legi si nu dai libertate celui ce-ti da iluzia iubirii! E viata, e chin sau o sfasietoare umilinta? E un lung sir de zile fara soare. Da de o parte poleiala cuvintelor si vezi dura realitate a vietii. Nu te minti femeie nebuna, fericirea are prea multa zgura si vrei prea mult, mult prea mult si sufletul lui e prea impartit.
Firimitura ta n-ajunge pentru a-ti umple nevoia de aproape.
Ai vrut sa-mi dai prea mult "iubit filantrop" si prea mi-ai luat deodata tot..."
P.S:Daca v-a placut sau v-ati amintit voi unde ati mai vazut-o lasa-ti un comentariu, va rog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu